Capitolul 1: Curtea

Poarta scârțâi încet când Adrian o împinse.

Sunetul acela… îl lovi mai tare decât se aștepta.

Nu era doar lemn vechi frecat de balamale ruginite. Era un sunet din trecut.

Intră.

Curtea era exact cum o știa… și totuși complet diferită.

Pe partea stângă, aproape lipit de gard, era saivanul mare. Acolo ținuseră mereu animalele. Măgarul, caprele… uneori și o oaie rătăcită prin gospodărie.

Iarna, bunicii aduceau caprele aproape de casă. De obicei erau una sau două. Primăvara, animalele erau duse la turmă, la ciobani. Acolo, printre celelalte, erau și țapi sau berbeci, iar când venea vremea… apăreau puii.

Când Adrian ajungea în sat, de obicei erau deja născuți. Iezi sau miei mici, energici, care alergau prin curte fără oprire.

Își amintea cum încerca să-i prindă. Cum se împiedicau, cum săreau…

și cum râdea de fiecare dată.

De Paște însă… lucrurile se schimbau.

Atunci, tradiția cerea altceva.

Iedul sau mielul nu mai era doar un animal din curte.

Devenea parte din sărbătoare.

Și, chiar dacă înțelegea de mic ce înseamnă asta…

nu îi fusese niciodată ușor.

—

Acum… liniște.

Niciun sunet. Nicio mișcare.

—

Pe partea dreaptă era celălalt saivan.

Cel pentru scule.

Înainte de el, mai erau două uși mici.

Un spațiu împărțit în două.

Într-o parte — găinile.

În cealaltă — gâștele și rațele.

Își amintea perfect rutina.

Dimineața, bunicii erau deja afară când el se trezea.

Dădeau apă. Dădeau mâncare.

Câteva mâini de grâu.

Boabe aruncate pe jos.

Păsările se înghesuiau, ciuguleau, se împingeau unele pe altele.

După ce mâncau… se deschidea portița mică.

Iar ele ieșeau.

Pe stradă.

Pe câmp.

Dispăreau ore întregi.

Și, fără să le spună nimeni nimic… se întorceau singure.

Seara.

Când începea apusul.

Intrau în curte, gălăgioase, obosite.

Primeau din nou mâncare.

Apoi erau băgate înapoi în saivan.

Și, fără să le învețe cineva… se separau singure.

Găinile într-o parte.

Gâștele și rațele în cealaltă.

Ordine.

Simplu. Natural.

Adrian făcu câțiva pași mai departe, pe poteca îngustă.

În față se ridica casa mare.

Două camere.

Acolo era televizorul.

Acolo dormea el.

Își amintea serile.

Toți adunați înăuntru, uitându-se la știri.

La telejurnal.

Fără grabă.

Fără telefoane.

Fără zgomot.

Doar liniște și o voce calmă din televizor.

—

Diminețile erau diferite.

În weekend, se trezea devreme.

Nu pentru că voia.

Pentru desene.

Doar o jumătate de oră.

Atât.

Și trebuia să prindă momentul.

—

În stânga casei mari era sala.

Tot cu două camere.

Iar mai în spate, pe dreapta, erau încă două încăperi.

Una pentru gătit.

Sub ea — beciul.

Rece. Întunecat.

Plin de borcane și miros de pământ.

Cealaltă — pentru depozitare.

Făină.

Brânză.

Legume.

—

Și dincolo de toate… via.

Două tipuri.

Una albă.

Una neagră.

Cea albă era dulce.

Foarte parfumată.

Cea neagră… și mai intensă.

Dar păta.

Își amintea cum îi rămâneau degetele colorate după ce strângea boabele între ele.

Bunicii îi spuneau în felul lor.

Un soi „ananas”.

Altul… nu mai știa sigur.

Dar gustul…

Nu-l uitase.

—

Adrian se opri.

Privi curtea din nou.

Totul era acolo.

Și totuși… nu era nimic.

Nici măgar.

Nici capre.

Nici păsări.

Doar vântul.

Și câteva păsări sălbatice prin copaci.

Vrăbii.

Cioare.

Un cuc în depărtare.

Dar nu era același lucru.

Curtea fusese… vie.

Acum era doar… liniște.

O liniște care apăsa.

—

Seara trecu încet.

Intră în casă, își găsi un loc unde să doarmă și nu făcu nimic altceva.

Nu avea ce.

Doar stătu.

Și ascultă liniștea.

—

Dimineața veni fără grabă.

Se trezi devreme.

Prea devreme.

Lumina era rece.

Ieși afară.

Curtea arăta la fel.

Nemişcată.

Fără urme.

Fără viață.

Simți ceva ciudat.

Nu frică.

Nu încă.

Dar… ceva nu era în regulă.

—

Făcu câțiva pași.

Se opri.

Se uită spre saivanul de scule.

Nu știa de ce.

Dar ceva… îl trăgea acolo.

Un gând.

Sau mai degrabă… o senzație.

Ca și cum locul acela îl chema.

—

Se apropie încet.

Fiecare pas era mai greu decât ar fi trebuit să fie.

Ajunse în fața ușii.

Se opri.

Respiră adânc.

Și o deschise.

—

Pentru o secundă… nu înțelese ce vede.

Apoi…

Realitatea se fisură.

—

În interior, acolo unde ar fi trebuit să fie unelte vechi și praf… era altceva.

Un cerc.

Nu complet.

Fracturat.

Lumina pulsa.

Ca o inimă.

Aerul vibra.

Nu făcea zgomot… dar îl simțeai.

—

Adrian rămase nemișcat.

O parte din el voia să fugă.

Cealaltă… să se apropie.

Era frică.

Dar nu doar frică.

Era… atracție.

Puternică.

Irezistibilă.

—

Nu știa ce este.

Nu știa de unde a apărut.

Dar știa un lucru.

—

Nu era normal.

—

Și totuși…

Nu părea străin.